Creșterea viermilor de mătase

 Apa

Apa este un factor al mediului înconjurător fără de care duzii nu pot creşte, nu se pot dezvolta şi nu pot da recolte mari deoarece reprezintă 60-80% din greutatea frunzei, 60-63% din cea a lăstarilor şi 55-56% din cea a rădăcinilor. Pentru sintetizarea unui kilogram de substanţă uscată, dudul necesită 800 litri apă.

Analizând însă mai amănunţit influenţa umidităţii asupra creşterii şi rodirii dudului, se poate constata că importantă nu este cantitatea de apă totală, ci modul ei de repartizare în timpul anului.

În timpul perioadei de repaus, procesele fiziologice desfăşurându-se lent, dudul nu are cerinţe mari faţă de umiditate.

Seceta pronunţată din această perioadă împiedică hidroliza amidonului şi sinteza unor substanţe complexe, reducând rezistenţa la ger. O cantitate mai mare de apă necesită dudul în perioadele critice şi de consum maxim, cum sunt fenofazele înfrunzirii şi creşterii intensive a lăstarilor, acestea având un rol important în menţinerea frăgezimii frunzei.

Excesul de umiditate din această perioadă, peste 80 % din capacitatea de câmp, favorizează atacul bacteriozei şi al altor boli criptogamice. Un drenaj necorespunzător al solului este dăunător în toate fenofazele, ducând chiar la asfixierea rădăcinilor şi la moartea lor. Acest efect se datoreşte unei insuficiente oxigenări la nivelul sistemului radicular.

În cazul în care apa lipseşte în a doua parte a perioadei de vegetaţie, asimilaţia devine anormală şi determină o slabă creştere a dudului, cu frunze mici şi calităţi nutritive reduse, fapt care se răsfrânge asupra producţiei de frunză necesară creşterii viermilor de mătase, în seria de vară-toamnă, iar mugurii formaţi îmbătrânesc prematur, fiind uşor distruşi de ger.

În general, dudul în cultură intensivă are nevoie de apă mai mult primăvara şi în prima jumătate a verii, datorită masei foliare bogate pe care trebuie s-o producă în primăvară, precum şi refacerii rapide a aparatului foliar în vară, după aplicarea tăierilor pentru producerea de frunze.