Creșterea viermilor de mătase

Despre creşterea viermilor de mătase şi producerea firelor de mătase naturală, îndeletnicire străveche în România, se spune că dacă s-ar valorifica toate condiţiile existente la potenţialul lor maxim, aceasta ar echivala cu o adevărată „mină de aur” inepuizabilă.

În acest sens, specialiştii apreciază că pentru creşterea producţiei de gogoşi de mătase este necesară nu numai punerea în valoare a condiţiilor pedoclimatice ale tării noastre, favorabile pentru dezvoltarea sericiculturii, cât mai ales reactualizarea acestui bun câştigat de sute de ani: tradiţia borangicului românesc.

Fără îndoială că, multă vreme, aceste preocupări au fost neorganizate şi se practicau la scară mică.

În Transilvania şi Banat sericicultura a pătruns din Apus şi în special din Italia, unde această îndeletnicire era deja bine cunoscută şi dezvoltată. Dezvoltarea sericiculturii în Banat era favorizată de climatul potrivit creşterii duzilor în această parte a ţărilor româneşti şi în mod suplimentar de „legile" date de împărăteasa Imperiului romano-german, Maria Tereza (1740-1780), în perioada anilor 1764-1765, prin a căror aplicare multe şosele au fost plantate cu duzi, pe ambele părţi.

Trebuie subliniat faptul că în secolul al XIX-lea au apărut publicaţii (cărţi, articole), prin care se aducea la cunoştinţa unui public mai larg, necesitatea dezvoltării sericiculturii şi avantajele ei. Un exemplu în acest sens îl constituie traducerea în 1823 a cărţii lui Ludovic Mitterparcher, intitulată „învăţătură despre cultura sau creşterea duzilor şi a viermilor de mătase". Tot în anul 1823, Ioan Tomici a publicat în Transilvania o lucrare ce trata despre agricultură şi creşterea viermilor de mătase. De asemenea, în anul 1846, în gazeta „învăţătorul satului" se publicau articole prin care se dădeau indicaţii privind înmulţirea duzilor şi creşterea viermilor de mătase. Un an mai târziu, deci în 1849, Petrache Poenaru (1799-1875), unul din redactorii foii „învăţătorul satului", a publicat în Bucureşti o carte despre sericicultură, în care subliniază importanţa plantării duzilor şi creşterii viermilor de mătase. în acelaşi an s-a tipărit o altă carte în Bucureşti intitulată „învăţătură pentru prăsirea duzilor şi creşterea gândacilor de mătase, adunate şi întocmite pe clima ţării româneşti de la clucerul şi cavalerul Petru Poenaru".

În scopul răspândirii sericiculturii, s-au luat unele măsuri şi în Moldova, ca cea din anul 1845, prin care s-au distribuit gratuit de către stat, un număr de 60 000 duzi, care au fost plantaţi în sate din sudul provinciei.

Este de menţionat şi preocuparea destul de veche, de înfiinţare de pepiniere şi plantaţii de dud şi importarea de ouă de viermi de mătase, din specia Bombyx mori, din ţări cu sericicultură dezvoltată, ca Franţa, Italia sau chiar Japonia. Astfel de pepiniere s-au organizat la Pantelimon, iar mai târziu, în anul 1864, s-au înfiinţat alte pepiniere de duzi, la Iaşi, Brăila, Giurgiu şi în Bărăgan, pentru fiecare acordându-se suprafeţe însemnate de teren.